Ce reprezintă de fapt suferința? De unde vine ea și cum poate fi explicată în limbajul sufletului? O minte analitică va răspunde acestor întrebări cu noțiuni exacte și binedefinite. Dacă aruncăm o scurtă privire în dicționarul explicativ (DEX), constatăm că a fi în suferință reprezintă de fapt a duce lipsă de ceva, cu alte cuvinte sferința reprezintă o lipsă. Ne doare și ne simțim chinuiți atunci când nu avem ceea ce ne dorim sau ceea ce credem cu tărie că avem nevoie. Dar toate acestea sunt în mare parte chestiuni ale planului mental; și totuși majoritatea suferițelor le simțim în adâncul sufletului. Cum poate sufletul să simtă lipsa a ceva anume? Este o întrebare exrem de simplă dacă privim puțin mai adânc în interiorul nostru, dacă devenim mai lucizi și mai conectați la realitatea din spatele ochilor. O lipsă sufletească nu este nimic altceva decât o ruptură de tot, de acea sursă Divină, de Dumnezeu. Suferința este pur și simplu depărtarea de centru, detașarea de duhul propriu interior, lucruri pe care adesea le înlocuim cu privirea din exterior, cu analiza lucrurilor după bunul plac sau chiar posibilitățile mentale proprii. Nu mai vedem totul prin ochii sufletului, cu bunătate și empatie, cu compasiune și înțelegere, ci ne schimbăm perspectiva într-una rece și analitică, începem să privim prin ochii logicii.
În psihologie se vorbește adesea despre suferință ca despre anumite dezechilibre emoționale. Cu toții avem emoții și trăiri, cu toții le purtăm cu noi tot timpul, dar le permitem destul de rar să iasă la iveală. Reprimarea trăirilor noastre nu va duce niciodată la o stare de fericire, așa cum nici lăsarea liberă a emoțiilor nu va aduce numai lucruri bune, deoarece intervine automat și conștiința, și spiritul colectiv. Nu suntem animale sălbatice să trăim pe cont propriu izolați de toți cei din jur, deci automat nu avem dreptul de a acționa 100% după bunul plac. Concepte peste concepte oriunde te uiți, oriunde cauți sunt doar liste de reguli și formalități numite necesare pentru o viață deplină. Dar chiar și trăind așa, “curat” din punctul unora de vedere, tot ajungi la suferință. Și atunci, mă întreb oare, nu este suferința de fapt doar un proces, doar o etapă sau mai bine zis doar un vagon din trenul vieții fiecăruia?
În creștinism se spune că uneori Dumnezeu îmbracă o haină neagră. Cum putem oare înțelege asta? Cum pot cei care nu îl cunosc pe Dumnezeu să digere o astfel de informație? Adică Dumnezeu care este bun și milostiv, îngăduie totuși suferința pentru cei smeriți? Oare dacă privim puțin mai adânc în fiecare dintre noi, nu descoperim de fapt același lucru? Nu vedem că atunci când relația noastră cu noi înșine este deteriorată, suferința începe să iși facă apariția? Depărtarea de noi duce la depărtarea de fericire. Iar relația pe care o avem cu noi este strâns legată și de relația pe care o avem cu Dumnezeu.
Așadar, aunci când suferința vine în casele vostre interioare, cel mai util lucru de făcut este revenirea la interiorul sinelui, reevaluarea relației tale personale cu propria ființa. Nu spun că asta va înlătura suferința într-o clipită, ci încurajez doar ancorarea în adevăr, restabilirea conexiunii cu totul unitar. De multe ori nu ai cum să te opui cu ceea ce ești sau cu ceea ce trebuie să trăiești. Dar poți să înveți să primești ceea ce vine spre tine, indiferent dacă este dăunător sau benefic. Cine poate decide oricum ce e bine și ce e rau, atâta timp cât nu avem capacitatea de a vedea lucrurile dincolo de spațiu și timp? Nimeni nu se poate opune cu forțele Universului și cu ceea ce Dumnezeu are pregătit pentru fiecare în parte. Este exact la fel ca o picătură de apă, care se lasă dusă de val până când gravitația ajunge să o atragă înapoi și să o facă parte cu oceanul.
Combaterea suferinței poate că nu are leac de multe ori, dar o înrădăcinare în adevăr și înțelepciune va fi mereu de folos. Să lăsăm deci întrebările suspendate în spațiul interior pentru o vreme și să devenim transparenți pentru a permite înțelepciunii să ajungă către conștientul nostru.
Comments