Ce mai rămâne dintr-un individ atunci când îl dezbraci de statutul social, de carieră, de prieteni, de familie.. ce mai reprezintă azi un pământean fără etichete, fără măști, fără veștmintele ce îl ilustrează?
Ce se află dincolo de toate aceste particularități vizibile? Mai există esență? Mai există noțiunea de spirit, de suflet, de libertate? Și dacă da, oare cum arată acest miez pentru majoritatea? Oare este lumină, sau pur și simplu e doar un copil speriat ascuns într-unul din colțurile imensului palat creat pentru a-l proteja?
E greu să mă oprești din a-mi pune astfel de întrebări de fiecare dată când viața mă forțează să mă întorc înăuntru pentru a contempla, pentru a-mi cerceta propriul suflet atunci când în jur descopăr lipsa armoniei. Astfel mă cobor mereu în adâncurile proprii, pentru urmarea mărețului principiu al umanității: să nu îndrăznim să judecăm înainte de a aduce la judecată propriile acțiuni.
Ce sunt cu adevărat în adâncuri? Oglindește oare întreaga mea viață suflul ce zace ascuns în spatele a ceea ce sunt în ochii tuturor? Sau toată viața mea este, de fapt, plăsmuirea nevoii de a proteja acel copil interior? Acționez mereu în pură concordanță cu ceea ce zace în suflet sau pur și simplu reacționez la stimulii exteriori în baza comportamentelor de protecție create de-a lungul existenței?
Viața este o continuă luptă atunci când toate eforturile depuse sunt doar de a ne proteja sufletul. Când încuiem esența și o ținem departe de lumină, totul în jur devine abstract, riguros și în cele din urmă fals. Pentru că nu trăim pentru a experimenta, pentru a ne dezvolta, pentru a ne bucura de viață.. ci trăim pentru a ne feri de suferința.
Ne ascundem în spatele unui statut social, al unor activități lipsite de adâncime… Ne umplem timpul cu soiuri de îndeletniciri pentru a scăpa de ceea ce este cel mai important: așezarea în liniște de vorba cu noi înșine... curajul de a ne opri să privim înapoi adânc în interior.. Să ascultam.. să înțelegem.. cine acționează acum? Prin prisma a ce anume reacționam la mediul înconjurător? Din frică? Sau din iubire? Judecăm în alții ceea ce se afla de fapt și în noi? Ne tulburăm atunci când nu simțim că suntem iubiți, apreciați? Dar oare, noi ne oferim nouă exact aceeași iubire? Le oferim celorlalți același tratament pe care atât de mult tânjim să îl primim?
Ooo, câte conflicte pe lumea asta nu s-ar termina de ne-am pune cu toții mereu aceste întrebări… câta liniște și pace s-ar așeza în noi și între noi, atunci când toate acțiunile nostre ar fi pur și doar din cunoașterea esenței proprii.. atunci când am fi cu totul autentici. Dar ne lipsește curajul de cele mai multe ori, curajul de a îndrăzni să stam de vorbă cu noi, să ne cunoaștem, să ne înțelegem, să fim vulnerabili.
Adevărata frumusețe a vieții începe abia atunci când îndrăznim să ne arătăm emoțiile exact așa cum vin, cum le trăim, cum le simțim.. atunci când dăm la o parte mecanismele noastre de apărare și ne încumetăm să ne apropiem de noi înșine. Atunci când fiecare dintre noi va înțelege și va accepta că nu suntem perfecți, ci doar perfect umani.
"Libertatea este sănătatea sufletului" - Voltaire
コメント