Căderea în păcat.. cu toții am simțit-o cel puțin o dată în viață.. este acel moment în care știm că ceea ce facem sau urmează să facem este total greșit, când un instinct adânc ne șoptește ursuz să ne oprim, să schimbăm macazul, să nu urmăm acea cale, în schimb ne încăpățânăm să nu ascultăm, ne răzvrătim ca niște copii alintați și ne impunem idea că ceea ce simțim merită orice sacrificiu, că e mult prea bine pe acea cale chiar dacă intuim că e greșită, că o singură viață avem și dorința de fericire e atât de puternică încât simțim că este necesar să călcăm peste orice.
Fiecare dintre noi avem în interior un sistem personal de alarmă care se declanșează de fiecare dată când acțiunile sau găndurile noastre nu sunt într-o armonie perfecta cu ceea ce este definit în subconștientul propriu ca bine și rău.
De multe ori ignorăm acel semnal de alarmă și ajungem să dăm cu propriile principii de pământ, să mergem împotriva curentului și să facem orice ne stă în putință pentru a prelungi acea “plăcere de moment” .. e un cuțit cu dublu tăiș, e o culme extrem de abruptă pe ambele părți și oricât am încerca să ne menținem echilibrul, suntem conștienți că la un moment dat vom cădea.. ori într-o extremă ori în alta, va fi tot o cădere..
Dar ce mai contează în momentele acelea de glorie? Este o orbire atât de mare încât nu mai poți vedea dincolo de trăiri profunde, nu mai vezi departe de satisfacțiile clipei. Te cufunzi în acea stare atât de mult, o dependență mult prea accentuată pentru a putea fi stăpânită, încât nimic nu mai contează.. mintea nu mai funcționează lucid, probabil e adormită de tot, exact ca un turmentat, te cufunzi în falsa armonie, în adevărul pe care tu l-ai creat și care te consolează, te cufunzi atât de adânc încât orice idee de greșeala ți se pare acum un gand de mult estompat și irelevant. Odata ce pornești pe calea păcatului, dulcea plăcere a momentului nu poate fi combătută, oprită, înțeleasă.. o stare de putere și mândrie se instalează și atunci simți punctul maxim de împlinire.. Acea falsă fericire estompează orice fel de luciditate și astfel nu te mai poți opri să analizezi, să raționalizezi, implicit nu mai ai nici o șansă să oprești furtuna ce se întrevede în depărtare, pierzând contactul cu sinele propriu.
Ce mai rămăne acum cand păcatul a fost deja comis și obiectivul inițial atins? Toate trăirile au urcat niveluri infinite de satisfacție și odată ajuns acolo sus, constați cu stupoare ca atingând punctul maxim nu mai e loc de mai mult.. singurul drum rămas este înapoi.. dar de ar fi atât de dulce și coborârea.. și cazi, dar cazi cu o viteza de neimaginat.. cazi uitând toate acele etaje urcate cu sufletul la gură, uitând acea euforie și orbire.. cazi conștient, într-o perfectă luciditate și nu e deloc plăcut.. și totul se evaporă, totul se risipește atât de rapid încât te îndoiești că ai simțit cu adevărat acele clipe de fericire.. aproape jos, îți amintești de acea voce de la început de drum care te îndruma să nu pășești într-acolo, acel murmur.. și frustrarea apare și mănia pe slăbiciunile proprii, pe lipsa de tărie și control.. dar e prea târziu pentru a derula filmul, durerile ce le simți în urma căzăturii sunt adânci și grele de suportat.. te uiți în oglinda sufletului și vezi un gol și un ego plin de satisfacție.. nu a mai rămas nimic acum decât o apăsare dureroasă, o stare de tremur dăunător care te închide într-o peșteră întunecată.. Pedeapsa căderii în păcat e mult prea cristalină, e mult prea personală.. e a ta și știi că ești singurul răspunzător de orice emoții simți acum.. știi că și-ai atârnat singur această greutate pe umeri și va trebui să mergi mai departe cu ea la drum.. anevoios...ostenitor. Întrebarea care rămâne este cum ne eliberăm de această povară? Cum redevenim liberi de păcat, curați din nou? Mai este o cale de salvare din acest întuneric? Și răspunsul este da, categoric! Întodeauna vor fi căi și soluții pentru îmbunătățirea situației. Un prim pas este detașarea, un pas înapoi făcut din acea peșteră jilăvită pentru o mai bună privire de ansamblu.. Avem nevoie să ne întrebăm “ce a însemnat toată această experiență?” Orice trăire, orice drum pășit și orice încercare este o experiență care ne formează, ne educă, ne ajută să evoluăm. Capcana este atinsă doar în momentul în care ne lăsam prada învinuirii și victimizării și alegem stagnarea în locul progresului. Răul odată făcut nu mai poate fi dezlegat decât prin înțelegerea situației, prin studiul amănunțit al propriului caracter și cel mai important următor pas este modul în care reușim să tragem învățăturile corecte din toată această experiență. Asumarea responsabilității faptelor garantează un viitor curat, o mai clară viziune în luarea deciziilor și o mai bună conexiune cu propriile surse interioare. Dacă doar pentru o clipă punem în balanță orice decizie, dacă doar un moment ne-am lua să ascultăm cu adevărat vocile interioare și instinctele proprii, am trăi o viață liberă de orice fel de povară. Însă, suntem oameni și suntem vulnerabili și uneori, slăbiți de puteri pășim pe cărări lăturalnice pline de noroi care ne îngreunează pașii. Secretul biruinței în atfel de situații este responsabilitatea, asumarea și învățăturile trase.
コメント