Ce este dragostea? Ce reprezintă cu adevărat iubirea? De-a lungul anilor au existat milioane de suflete care au încercat să îi dea o nuanță acestui sentiment, care au încercat să îl explice, să îl definească. Au fost poeți și scriitori, au fost împărați și simplii muritori, au fost preoți și vrăjitoare, au fost artiști sau simpli muncitori și mulți alții care și-au exprimat propria viziune asupra iubirii. Este un sentiment care nu iartă pe nimeni în viața noastră pe pământ, cu toții suntem meniți să îl simțim măcar o dată în viață.. un sentiment ce provoacă trăiri atât de contrastante, este probabil cea mai dezbătută tema din istorie și va continua să creeze controverse până la sfârșitul veacurilor.
Proust spunea că ”fericirea în dragoste este o stare anormală.” așadar atașat sentimentul de iubire, este automat și nefericire. Dar oare nu merg ele mână în mână la fel ca totul în acestă lume? Este probabil vorba despre aceeași dualitate care există în cele mai neînsemnate problematici din lumea în care trăim: Viață și Moarte, Lumină și Întuneric, Zi și Noapte, Rai și Infern, Îngeri și Demoni, Masculin și Feminin, Yin și Yang, Bine și Rău, Liniște și Hărmălaie, Poli pozitivi și Poli negativi, și lista poate continua la infinit, pentru că, efectiv, nu pot exista una fără cealaltă. Tot ce exista este dual și sunt necesare atât lumina cât și umbra, atât iubirea cât și ura, căci dualitatea este de fapt echilibrul vieții.
Oricât de adânc am căuta să dam un sens și o conotație acestui sentiment, la un nivel extrem de profund realizăm că fără nebunie și extaz, fără să ieșim de sub dominația mentalului, nu suntem capabili să înflorim acest sentiment atât de controversat.
Mintea fiecărui om a încercat să asocieze iubirea cu un basm încântător, suntem învățați să privim iubirea separat de vrăjmășie și amărăciune, să ne mințim singuri că iubirea vine separat de nenorociri ale sufletului, că avem capacitatea de a iubi doar pentru simplu fapt că suntem umani și că atunci când iubim trebuie să primim totul exact așa cum ne așteptăm.
În biblie se spune că: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. (I Corinteni 13, 4-8)” Așadar, dragostea este mai mult despre a oferi, nicidecum despre așteptare.
Dar oare nu vedem și aici mai departe de aceste cuvinte? Nu vedem că, de fapt, dragostea este oarecum asociată cu trecerea printre toate celelalte trăiri dureroase și distrugătoare ca trufia, ura, lauda, frica?
Credem, oare, că dragostea ni se cuvinte? Că este ceva ce trebuie să vină necontenit de undeva din afara noastră? Credem oare că este cu putință să existe un miracol divin care va picura sentimentul de iubire în viețile noastre sărind peste toate patimile? Multi se amăgesc să își creeze o lume perfectă în care nu există altceva decât bunăstare și prosperitate, ajungând astfel să alunge orice sacrificiu și luptă ce trebuiesc duse pentru a putea elibera adevărata iubire. Însă, așa cum afirma și Dostoevski: ”Nu piroanele l-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!” Căci să iubești nu înseamnă numai fluturi și visare și euforie și beatitudine, ci sacrificiu și îndurerări. Doar o eliberare din propria tristețe, doar trecere din neputință în sacrificiu poate să ne aducă să simțim cu adevărat că ajungem să cunoaștem laturile iubirii. Dar suntem oare cu toții dispuși să trecem prin suferință, prin prigonire, prin calvar și tortură? Suntem oare deschiși să ne prăbușim, doar pentru a ajunge să zburăm pe aripile iubirii?
Dacă pentru o singură clipă, simțim teamă sau nedreptate, nu mai poate fi vorba despre trăirea adevăratului pur sentiment de iubire. Căci, „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.” (I Ioan 4, 18)
Și tocmai datorită acestor cuvinte, în necaz și în dureri, sâmburele speranței ar trebui să înflorească, pentru că dincolo de umbrele nefericirii, ne așteaptă iubirea, pentru că odată descătușat lanțul fricilor și al propriilor dureri, va răsări întotdeauna lumina dragostei.
Așadar, să nu rămânem îngenuncheați atunci când se simte ca și cum toate corăbiile s-au afundat și nu se mai vede nici urmă de scăpare; să continuăm să luptăm pentru a regăsi drumul către iubire, acea iubire care va elibera, care va binecuvânta, care va umple tot sufletul de pace și bunăstare.
Comments